Ispitirea în contextul încercării
2023-12-17 · Iacov 1:12-18
Să căutăm să trăim o viață plăcută înaintea lui Hristos și fiecare moment al vieții să i-L închinăm Lui, și nu lumii
Fiecăruia dintre noi îi este greu să își recunoască păcatul – fie că ne pierdem cumpătul, fie că spunem o minciună, fie că șofăm imprudent și tot noi suntem cei revoltați, fie că poftim în secret și ne trezim ulterior cu consecințele acestui fapt.
Ne este greu să ne recunoaștem păcatul.
Ne este mai ușor, la îndemână, să dăm vina pe alții.
Acest joc cu „aruncatul” vinei a început în ziua în care primul cuplu a păcătuit în grădină. Când Dumnezeu l-a confruntat pe Adam cu păcatul său în Grădina Edenului, răspunsul lui Adam în Geneza 3:12 a fost: "Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, mi-a dat din pom și am mâncat".
Când Domnul a întrebat-o apoi pe Eva în versetul 13: "Ce ai făcut?", ea a răspuns: "Șarpele m-a înșelat și am mâncat". Eva a dat vina pe Satana – iar, mult mai grav, Adam a dat vina pe Dumnezeu.
Credincioșii evrei din întreaga lume romană se confruntau cu mari dificultăți în viață. Aceste dificultăți, adversități, erau o provocare pentru primele biserici.
Cum aveau ei să răspundă acestor adversități? Ca până acum? Iacov le oferă – în versetele 2-4 – un prim răspuns chemându-i să dezvolte o atitudine diferită în fața adversităților: „ COOPERAȚI CU DUMNEZEU ÎN ÎNCERCARE!”
Vechiul Testament arată clar că Dumnezeu își testează poporul, în sensul că îi pune în situații în care este testată dorința
voința lor de a-L asculta.
Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam când i-a poruncit să-l sacrifice pe fiul său Isaac, l-a pus la încercare pe Israel lăsându-l înconjurat de națiuni păgâne.
Dar Dumnezeu, deși poate să-i testeze sau să-i pună la încercare pe slujitorii Săi pentru a le consolida credința, nu caută niciodată să le inducă păcatul, să-i ademenească înspre păcat și să le distrugă astfel credința.
Dumnezeu în mod clar îi încearcă pe oameni, dar nu cu scopul de a-i vedea doborâți. DUMNEZEU NU ESTE SURSA ISPITIRII.
Fiecare încercare aduce
poartă cu ea aspectul ispitirii – o ademenire interioară înspre păcat. Dumnezeu poate să aducă sau să permită încercarea
testarea; dar nu este, insistă Iacov, autorul ispitei(v.13).
Îndemnul la păcat vine din propria noastră natură păcătoasă, nu de la Dumnezeu (v.14-15), și astfel trebuie să i se reziste.
Toți creștinii autentici își acceptă responsabilitatea pentru păcatul lor. Acesta este creștinismul de bază.
Trebuie să-ți accepți responsabilitatea pentru păcat atunci când devii creștin. Îți recunoști public păcatul.
O parte a mărturisirii publice în fața oamenilor este că ești un păcătos care are nevoie de un Mântuitor. Îți mărturisești nevoia de un Mântuitor și Îl urmezi pe Hristos ca Domn.
De ce oare recunoașterea și responsabilitatea pentru păcat ar trebui să fie prezent doar la pasul inițial?
Credincioșii înțeleg că inima lor este cea care dă naștere păcatului și nu încercările exterioare, circumstanțele, alte persoane, părinții, locul de muncă, biserica, ci ei înșiși.
Creștinii îmbrățișează faptul că propria lor natură este cea care reprezintă problema.
În afară de cei care au fost forțați fizic să păcătuiască, nu sunteți victime. Nu da vina pe circumstanțele tale, pe trecutul tău familial, pe părinții tăi, pe sănătatea ta, pe lipsa de bogăție, pe rasa ta, pe corpul tău, pe prietenii tăi, pe biserica ta, pe slujba ta, pe pastorii tăi, pe copiii tăi, pe soția ta, pe soțul tău, pe personalitatea ta sau pe aspectul tău – și mai presus de toate, pe Dumnezeu.
Problema nu este ispititorul din afară, ci trădătorul dinăuntru.
La fel ca David, spuneți Domnului Psalmul 32:5: „Mi-am recunoscut păcatul în fața Ta, și nu am ascuns nelegiuirea mea; am zis: "Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele"; și Tu ai iertat vina păcatului meu.”