Confruntarea păcatului în cadrul comunității de credință
2023-08-13 · Matei 18:15-20
În versetele 15-20, Isus prezintă cinci elemente prezente în confruntarea credincioșilor păcătoși: persoana care este confruntată, persoana care inițiază confruntarea, scopul confruntării, procesul și cadrul desfășurării confruntării și autoritatea pentru confruntare.
1. Persoana care este confruntată
Persoana care trebuie confruntată este un frate.
În acest context, ca și în multe alte locuri din Scriptură, fratele tău se referă la orice credincios, indiferent dacă este bărbat sau femeie. „Candidatul ideal” pentru pentru confruntare este orice creștin.
Domnul Hristos nu exclude pe nimeni atunci alege să pună împreună cele 2 cuvinte fratele tău. Nu există nici o excepție. Fiecare copil al lui Dumnezeu, fie că este tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie, educat sau needucat, bogat sau sărac, lider sau membru cu drepturi depline, poate fi confruntat.
Persoana care trebuie confruntată este un frate care păcătuiește.
„Candidatul ideal” pentru pentru confruntare este orice creștin care trăiește în păcat.
Este vorba de un păcat care continuă în viața cuiva, care nu este mărturisit și față de care nu există pocăință.
Fiecare copil al lui Dumnezeu, fie că este tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie, educat sau needucat, bogat sau sărac, lider sau membru cu drepturi depline, trebuie confruntat atunci când păcătuiește.
Orice păcat, săvârșit de orice credincios, necesită atenție din partea fiecărui membru și a bisericii. Orice păcat este o ofensă la adresa sfințeniei lui Dumnezeu și corupe sfințenia poporului Său. El strică părtășia unui credincios cu Dumnezeu și părtășia sa cu alți credincioși.
2. Persoana care inițiază confruntarea
Persoana responsabilă pentru inițierea confruntării este orice credincios care este conștient de păcatul unui alt credincios. Confruntarea nu este doar responsabilitatea oficialilor bisericii, ci a fiecărui membru.
„Nu orice credincios primește darul predicării, al învățării sau etc.. Dar fiecărui credincios i se dă porunca de a merge și a-i recupera pe frații care sunt pierduți în păcatele lor, confruntând păcatele în care trăiesc. Aceasta face parte din lucrarea lui Dumnezeu și este o slujbă la fel ca oricare alta. Toți credincioșii sunt chemați în acest fel să fie slujitori ai sfințeniei, ajutând la păzirea purității și integrității Trupului lui Hristos.
În ochii unei mari părți a lumii și ba chiar în ochii multor credincioși imaturi, o astfel de acțiune este considerată lipsită de dragoste. Dar confruntarea făcută în mod corect exprimă cel mai profund tip de iubire, iubirea care refuză să nu facă nimic pentru a-l salva pe un frate de păcat și de consecințele acestuia. Iubirea față de aproapele, care face cu ochiul la păcat sau care este mai preocupată de calmul superficial din biserică decât de puritatea spirituală a acesteia nu este tipul de iubire al lui Dumnezeu. Dragostea care tolerează păcatul nu este deloc dragoste, ci sentimentalism lumesc și egoist.”
3. Scopul confruntării
Scopul pastoral al demersului este subliniat de verbul "a câștiga", care arată că preocuparea nu se referă în principal la siguranța și
sau reputația întregii comunități, ci la bunăstarea spirituală a individului.
Scopul disciplinei este restaurarea spirituală a membrilor căzuți și, în consecință, întărirea bisericii și glorificarea Domnului. Atunci când un frate păcătos este mustrat și se întoarce de la păcatul său și este iertat, el este recâștigat la părtășia cu Trupul și cu capul acestuia, Isus Hristos.
Atunci când un membru al bisericii cade în păcat, comunitatea ca întreg și fiecare dintre ceilalți membri în parte are de suferit. Fiecare credincios este un individ unic și este înzestrat în mod unic. Oamenii fac eforturi mari pentru a recâștiga bogăția materială pierdută. Cu cât mai mult ar trebui să meargă creștinii pentru a recâștiga o comoară spirituală mai valoroasă decât orice bun pământesc?
4. Procesul și cadrul desfășurării confruntării
Dacă un frate păcătos nu-l ascultă pe cel care l-a mustrat în particular, următorul pas în procesul de disciplinare este de a mai lua cu el încă unul sau doi credincioși. Această procedură de bază pentru confirmarea faptelor într-o dispută fusese stabilită de Moise ( Deut. 19:15 ) și, prin urmare, era cunoscută de fiecare evreu. Pentru a se feri ca o persoană să fie acuzată în mod calomnios sau răuvoitor de un păcat, o crimă sau o altă infracțiune pe care nu a comis-o, legea mozaică cerea ca cel puțin doi sau trei martori să confirme orice acuzație adusă împotriva cuiva.
În contextul instrucțiunilor lui Isus de aici, însă, dacă mărturia celor doi sau trei martori devine necesară, aceasta nu este doar pentru a confirma că păcatul a fost comis, ci, în plus, pentru a confirma că credinciosul păcătos a fost mustrat în mod corespunzător și că s-a pocăit sau nu.
Dacă cea de-a doua etapă a procesului de disciplinare nu aduce pocăință, dacă nu ascultă de cei doi sau trei, atunci aceștia trebuie să spună bisericii. Prima mustrare trebuie să fie complet privată, iar a doua semi-privată, dar a treia trebuie să fie publică, în fața bisericii. Întreaga biserică este responsabilă să cheme acea persoană înapoi la sfințenie.
Aici nu este menționată sau sugerată nicio structură organizațională. Referirea nu este la un comitet, consiliu sau alt grup de lideri, ci la întregul trup.
5. Autoritatea pentru confruntare
Promisiunile lui Isus din versetele 18 și 19 au suferit interpretări greșite de-a lungul istoriei bisericii, cea mai extremă fiind doctrina romano-catolică potrivit căreia biserica are autoritatea divină de a ierta păcatele. Mulți carismatici folosesc aceste promisiuni – împreună cu altele, cum ar fi cele din Matei 7:7 și 21:22 – pentru a pretinde de la Dumnezeu orice binecuvântare și privilegiu imaginabil.
Dar, în lumina contextului a ceea ce Isus tocmai spusese, în lumina expresiilor rabinice obișnuite din acea zi și în lumina construcției gramaticale a textului, este clar că El nu învăța că puterea lui Dumnezeu poate fi pliată pe voința oamenilor. El nu spunea că oamenii pot forța cerul să facă lucruri. Dimpotrivă, promisiunea Sa era că, atunci când poporul Său își apleacă voința către a Sa, El va susține și va împuternici actul lor de ascultare.